In ideea in care societatea civila trebuie sa identifice repere privind conditiile de munca ale salariatilor din penitenciare, republicam un articol interesant. Poate cu titlu de exemplu pentru acea parte a societatii civile, care alimenteaza unele opinii vis-a-vis de acest "sector inchis" al vietii cotidiene.
Nu ne plangem de mila, insa unele particularitati ale vietii unui salariat intr-un penitenciar nu se cunosc si, mai mult, sunt tratate subiectiv prin prisma a ceea ce exprima detinutii. De multe am iesit in strada pentru
a ne exprima nemultumirile. Nu am facut-o
pentru ca asta a fost hatarul vreunui lider de sindicat ci pentru a scoate la
lumina efectele actelor manageriale asupra intereselor institutionale, sociale
si profesionale ale lucratorilor din penitenciare.
Articolul "Am fost o zi la puşcărie" a fost preluat de aici: http://www.academiacatavencu.info/actualitate/am-fost-o-zi-la-puscarie-20370
Am fost o zi la puşcărie
Am intrat nevinovat la Penitenciarul
Rahova, cam ca toți deținuții de-acolo, dacă e să-i întrebi pe ei. Și, după o
zi la bulău, mi-am dat seama că, dacă tot ai ajuns înăuntru și ai de zăbovit, e
mai bine să fii pușcăriaș decât gardian.
Dacă n-ai violat o babă și nu te aduce
poliția de mână, e greu de intrat în Penitenciarul Rahova. Aproape la fel de
greu ca ieșitul. Aprobări de la direcțiune, verificări de documente, filtre de
securitate, scannere și, la fiecare pas, uși zăbrelite cu tot atâtea chei și
cartele magnetice. Apoi, odată intrat, pricepi de ce-i zice pușcăriei „la
răcoare” – e al naibii de frig. Partea nasoală e că înăuntru e foarte frig când
e frig afară și exagerat de cald când e cald afară.
Am nimerit la Secția VI. Adică un culoar
lung de vreo 250 de metri, în formă de U, 36 de celule și peste 300 de
deținuți, de care se ocupă un șef de secție și doi gardieni (a se citi agenți
de penitenciar). Deținuții ăștia nu sunt tipul tocilarului costeliv și
ochelarist care se masturbează privind la femelele pigmeilor de pe National
Geographic TV. Nu, ei sunt niște băieți care, în libertate, se ocupă cu
înjunghiatul, altoitul cu ciomagul, tâlhăritul, traficul de droguri, sexul fără
consimțământul partenerului, răpitul de persoane și/sau cămătăria (printre ei
au fost și doi frați posesori de lei), iar în închisoare se îndeletnicesc cu
trasul de fiare până ajung șifoniere umblătoare. De partea cealaltă, la
gardieni, nu l-am văzut nicăieri pe Chuck Norris, dar probabil că ar fi respins
la interviul de angajare, pe motiv că e supracalificat. Așa că rămân doi agenți
(apropo, în Norvegia, de exemplu, există penitenciare unde raportul
gardieni-deținuți este unu la unu) să aibă grijă de 300 de huidume, care tot timpul
vor câte ceva, vor să dea telefon, vor la doctor, vor la aer, vor țigări, vor
la psiholog. Da, au și psiholog, iar ședințele sunt moca, deși afară
psihoterapia te-ndoaie la buzunar. Dar ei au drepturi și solicitări în acest
sens, în vreme ce agenții au obligația de a răspunde la toate.
Tura unui gardian e de 12 ore, timp în
care se perindă de la o celulă la alta, dintr-un capăt al culoarului în
celălalt. Întruna. Culoarul are 250 de metri. A se calcula câți kilometri
parcurge domnul agent de penitenciar zilnic, mânuind infractori cu grad ridicat
de risc. Lor le-a ieșit cam 30 de kilometri.
Camera de sex există!
Bun. Acum luăm o pauză și trecem în
revistă – la propriu, că suntem o revistă – cam ce v-ar interesa să știți
despre viața la pușcărie, așa cum le-am aflat și noi din interior. Deci:
evident că sunt poponari la bulău. Unii au relații serioase și trăiesc ca soț
și soție, alții vor să vadă dacă iubirea tâlharului seamănă cu amorul hoțului,
așa că se mută de la unul la altul, iar alții se vând pe diverse produse precum
prostituatele. De pildă, pe adidași. Nicăieri n-o să găsiți o colecție de
adidași mai scumpi și mai de firmă ca la Rahova. Cică pentru ei e o chestie de
prestigiu, de statut. Revenind la poponari, ca să fie clar, întreținerea de relații
sexuale cu persoane de același penitenciar reprezintă excepția, și nu regula.
Altceva. Evadări? Niciuna până în prezent,
nu din Penitenciarul Rahova. Telefoane mobile în celulă? Da, d-astea sunt și
ajung la deținuți strecurate, ingenios, în pachetele primite de la rude,
ascunse într-o pâine, într-o conservă ceva. Apoi, pușcăria e în câmp,
telefoanele pot fi aruncate de-afară în curtea penitenciarului peste gard. Dar
nu oricum, că pe-acolo trec gardieni care ar vedea aparatul și l-ar confisca. O
variantă ar fi ca telefonul să fie băgat într-o cioară moartă și aruncat peste
gard. E caz real, s-a întâmplat la Rahova.
Băutură fabricată în celulă? Au fost
cazuri pe vremuri, azi sunt foarte puține și numai printre deținuții bătrâni.
Băutura se face dintr-un amestec de marmeladă și miez de pâine lăsat să
fermenteze.
Camera de sex? O, da, asta m-a interesat
în mod deosebit. Deținutul are voie să facă sex cu nevasta în pușcărie și
primește o cameră destinată exclusiv acestei activități recreative. El are acces
la această încăpere 48 de ore legate, imediat după oficierea căsătoriei în
penitenciar, apoi două ore pe lună în primul an. Ulterior, socoteala se
zbârcește: doar două ore pe trimestru! Noroc că e televizor în celulă și că
prinde National Geographic.
Telefon? De două ori pe zi, câte 10
minute. Haleala? N-am văzut atâta carne în mâncare și porții atât de babane în
viața mea. Inteligenții care gospodăresc spitalele, orfelinatele și casele de
bătrâni ar trebui să facă o vizită la pușcărie să vadă cum arată farfuriile
deținuților. Vizita poate fi scurtă sau îndelungată.
Săriți de pe fix? Oho, cu duiumul, dar
trendy sunt ăia de-și înfig cuie-n cap. Cuiele se găsesc în ramele tablourilor
de pe culoar, iar în chip de ciocan se folosește castronul de murături. Ăia de
vor cu orice chip să fie originali își injectează urină în vene sau își smulg
rotula. În timp ce discutam cu un gardian despre chestiile astea, aud că taman
atunci un astfel de exemplar și-a înjunghiat obrazul cu o lingură.
Meserie, mă halești!
Și acum să ne întoarcem la gardieni și să
ne întrebăm cine-i obligă să facă meseria asta. Înainte, măcar se puteau
pensiona anticipat, pe la 45 de ani, pe motiv de uzură psihică. Acum… canci, la
68 de ani ca toată lumea. Salariul, cu tot cu sporuri și norma de hrană, ajunge
pe la 2.000 de lei. Nu-i rău, dar nici prea bine. Ar mai fi siguranța locului
de muncă, deloc de neglijat într-o perioadă în care-ți poți pierde jobul în
drum spre serviciu. Dar nici să stai 12 ore printre 300 de gealați care-ți pot face
creierii piftie în orice moment nu-i de neglijat. Gardienii n-au arme, ar fi
prea periculos să le poarte în preajma deținuților, și nici nu sunt cine știe
ce bătăuși, spre deosebire de multe dintre obiectele muncii lor. Important e,
zic ei, să nu te lași intimidat, să nu cedezi șantajelor și să încerci să-i
domini psihic. Dar frica rămâne constantă, la fel ca și amenințările pe care le
primesc. „Când plec de la serviciu spre casă o iau pe rute diferite, pentru că
mi-e teamă să nu fiu urmărit de complicele vreunui deținut pe care l-am
supărat”, spune un agent. „Au fost și tragedii. La Tulcea, de exemplu, unui
gardian i-a fost ucisă familia, din răzbunare”, spune și directorul
Penitenciarului Rahova, Denis-Alexandru Darie.
Oricum, pușcăriașii sunt mai mereu
nemulțumiți. „Gardienii vă minte! Încearcă să vă păcălească, să vă arate doar
lucrurile bune. Aici se face abuzuri, se face șantajuri”, răcnește un colos de
om îmbrăcat în uniformă de interlop, adică în trening cu burtă, cu care nu m-aș
bate nici dacă și-ar injecta două doze de tranchilizant pentru cai și ar
înghiți un tub de Diazepam, împreună cu o votcă la doi litri. Aud că e un
membru important al unei puternice rețele de trafic de droguri. Tocmai căra o
sacoșă burdușită de cumpărăturile făcute la magazinul închisorii. Dar era
supărat, i se încălcaseră drepturile. Plus că e multe șantajuri.
Oameni care ucid alți oameni
Octavian Vasile și Ciprian Deac au omorât
oameni. Nu-i treaba noastră să-i judecăm, au făcut-o alții și o fac și singuri,
ei cu conștiința lor. Se vede asta fără să fii specialist în suflet. Cât am
stat de vorbă, unul dintre ei își frământa mâinile, răsucea un ghemotoc de
lână, își cobora privirea spre genunchi. Își regretă faptele. Și nu în fața
unui judecător, la proces, pentru a-i îmblânzi sentința, ci în intimitate,
între patru sau șase ochi. Vorbesc de mustrări de conștiință, de schimbarea
interioară, de nevoia de a deveni altcineva, de asumarea conștientă și fără
revoltă a pedepsei care le-a fost aplicată. De iertare și de Cristos (același
Cristos care l-a iertat pe prigonitorul de evrei Saul și l-a transformat în
Pavel, propovăduitorul creștinismului). „Între noi și tâlharul din case e o
mare diferență. Tâlharul, când îți fură sau îți distruge casa, dacă regretă
ți-o poate da înapoi. Chiar mai frumoasă și mai bună decât ți-a luat-o. Noi
însă nu mai putem înapoia viețile pe care le-am luat. Iar asta n-o să mi-o iert
și n-o s-o pot îndura niciodată”, spune unul dintre ei. Nu că toți ar gândi la
fel! Unii pesemne că nu regretă nimic. Însă ei da. „Granița dintre om normal și
ticălos e subțire, ca o lamă de cuțit. Un gest care poate părea neînsemnat îți
poate «tăia» viața în două felii diferite. Îți pierzi cumpătul, dai cuiva o
palmă, acel cineva se izbește cu tâmpla de calorifer și gata, ai ajuns
criminal, ai trecut dincolo de gratii.”
Octavian și Ciprian sunt artiști. Scriu
articole, fac poezii, concep scenete, își imaginează lumi. Și încearcă să tragă
cât mai mulți înspre ei. „Nu e suficient că suntem noi în această trupă de
teatru a penitenciarului, trebuie să vină și alții. Trebuie să învețe să
comunice. Lipsa de comunicare, la mulți dintre noi, e fatală. Pentru că nu
comunicăm ajungem în situații fără ieșire, fără cale de întoarcere”, spune
Octavian. Îl contrazici?
Răzvan Prițulescu
Dan Mazilu
Publicat în revista AC, nr. 12 (18 - 24
martie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu